CÂND NE IUBEAM PRIN PLOAIE

CÂND NE IUBEAM PRIN PLOAIE

de PGGianni

Aș vrea să plâng în disperare,
Dar lacrimi nu mai am de unde,
Ce viață, ca o scumpă floare,
Ce grădinar, nu vrea să mă mai ude...

Sunt speriat și singur în odaie,
Mă gândesc la tine și la noi...
Ținându-ne de mână alergam prin ploaie,
Și ne iubeam, pe iarba udă, goi!

Te privesc și nu cred să mă satur,
Ce trup dumnezeiesc, ce chip frumos!
Ce-s ăia bani, ce-i ăla aur,
Pe lângă mersu-ți grațios?

Și ce magie când, te arcuiești, oftând,
Sub milioane sărutări de picuri,
Îi văd și îi invidiez căzând,
Pe ochii tăi, pe buze și pe sfârcuri.

Te vreau, dar știi prea bine,
De-aceea râzi plăcut, seducător,
Iar mâna ce o plimbi ușor pe mine,
Provoacă-n noi... fior, după fior!

Când vreau și eu să te ating,
Tu, fugi, uitându-te în urmă,
Mă chemi, apoi, în brațe să te strâng,
Să-ți mângâi trupul de felină.

Mâinile-ți ridici în așteptare,
Dar eu nu pot decât să te privesc,
Ești atât de pură și neștiutoare...
Iubindu-te, mi-e teamă c-am să te rănesc!

Dar tu nu știi ce se întâmplă,
Te-ntrebi de ce refuz să te cuprind?
- Oare nu sunt femeia mult dorită,
Ori poate nu îți place așa cum sunt?

- Nu te necăji dragostea mea,
Ești tot ce am visat și chiar mai mult,
Dar vreau să-mi tipăresc imaginea,
În care, peste ani, să mă tot uit!

- Așa că voi veni, acum, spre tine,
Și peste tot, iubito, te voi săruta!
De mijlocul apetisant te voi cuprinde,
Iar, stropii de pe piele, mă vor îmbăta...

Atunci când buzele-mi te vor atinge,
Mă vei simți aproape cu adevărat,
Dorința îți va exploda în sânge,
Facând fructul oprit... dulce și aromat!

Te vei lăsa supusă fără teamă,
Chiar dacă, până azi, nu ai cedat,
E glasul ploii ce te-ndeamnă,
Să uiți de tine și să intri în păcat...

Așa își amintea bătrânul, cu regret,
Privind, pe geam, din mica lui odaie,
Trăiri ce-n minte le avea buchet...
Iar ceru-n locul lui... plângea șiroaie...