O NOUĂ RĂDĂCINĂ

O NOUĂ RĂDĂCINĂ

de PGGianni 27.02.2016

Nu mai avem poteci pierdute,
Codri ce le-ascundeau misterul,
Au dezbrăcat munte cu munte,
Golind de-nsemnătate însăși cerul.

Un zgomot de motoare înfierate,
Străbate-acum liniștea seculară,
Sunetul lor ne prevestește moarte,
Dar nimeni pare că nu se-nfioară.

Cu lanțul lor teroarea se-nfiripă,
Privim însă complice cum ucid,
Bătrânii brazi se roagă, tinerii țipă,
Dar suntem surzi, în fața unui „genocid”.

Cad secerați și crengile se frâng,
Se prind cu ghearele de rădăcină,
Prin orice rană provocată încă plâng,
Iar seva-ngheață neavând tulpină.

Nici animalele nu-și mai știu locul,
Fug disperate sau cerșesc mâncare,
Regretă vremurile-n care focul,
Reprezenta suprema lor amenințare.

În urma lor, un cimitir de cioate,
Un peisaj sinistru și morbid,
Vin corbi la hoituri să se-nfrupte,
Ei întregesc un caracter sordid.

Un vânt pustiu șuier-o jale cruntă,
Peste cadavre, resturi și morminte,
Ici-colo câte un vlăstar cu șira frântă,
Stă agățat de-un ram al mamei sfinte.

O veveriță ce-a scăpat nevătămată,
Dar și-a pierdut puii cu tot cu vizuină,
Săpând după o ghindă, se opri deodată:
- O las! Să crească-o nouă rădăcină...